Adevărata provocare a României: forța de muncă

Dacă vrem să înțelegem cum evoluează economia unui stat este util să observăm dinamica pieței forței de muncă, aceasta oferind indicii prețioase cu privire la tendințele de dezvoltare economică, de distribuție a resurselor sau polarizarea valorii adăugate. Vestea bună este că România are o tendință generală de creștere a pieței muncii, ca dinamică, diversitate și complexitate. Dar vestea rea este că țara noastră nu scapă de permanentizarea unor puncte slabe și amenințări: polarizarea, decalajele semnificative de competitivitate între regiuni, tendința de specializare în industrii cu valoare adăugată scăzută și nivelul de productivitate redus sau restrângerea numărului de specialiști. Patronatul Investitorilor Autohtoni din România (PIAROM) a făcut public un studiu privind dinamica pieței muncii la nivelul principalelor industrii angajatoare din România în perioada 2016 – 2017. Prezentarea studiului a fost susținută de Cristian Pârvan (Președinte PIAROM), Conf.Univ.Dr. Mihai Cioc (Expert PIAROM) și Larisa Papp (Director Inspecția Muncii) și vine să completeze o analiză realizată de același patronat în urmă cu doi ani, cu privire la repartizarea forței de muncă la nivelul regiunilor de dezvoltare ale României.

Având la bază informații cu caracter statistic, monitorizate în mod amănunțit, studiul pune accentul pe principalele sectoare angajatoare la nivel național și pe segmentul de cercetare-dezvoltare-inovare, căruia ar trebui să îi revină rolul de generator al unor noi domenii economice de nișă și implicit de creator de noi oportunități de ocupare cu valoare adăugată.

Piața forței de muncă din România este supusă unor factori care produc dezechilibre majore, cu influențe negative în economie. Forța de muncă din economia românească suferă de o puternică polarizare în jurul salariului minim pe economie: aproximativ 46% dintre angajaţi sunt plătiţi cu salariul minim, iar cei care câştigă peste 700 de euro reprezintă doar 16% din total. Totodată, ne confruntăm cu scăderea ponderii specialiştilor, adică a personalului cu studii superioare, concomitent cu creşterea numărului de muncitori necalificaţi. Un alt dezechilibru major este distribuţia pe vârste: pe intervalul de vârstă sub 30 de ani ponderea muncitorilor necalificaţi este dublă faţă de cea a celor calificaţi. Potrivit cercetării de piață, nivelul de calificare al generaţiilor care vin din urmă este unul redus şi, din acest motiv, economia românească înregistrează ocupaţii cu risc major, cerute de industrie, ocupaţii tehnice, de muncitori calificaţi, unde avem o pondere majoritară a salariaţilor cu vârsta de peste 50 de ani.

Potrivit studiului, structura generală a forței de muncă din România pe parcursul anului 2017 este definită de o sumă de parametri principali care arată o dinamică importantă, concomitent cu o evoluție diferențiată la nivel regional. În cele ce urmează prezentăm sintetic concluziile principale ale cercetării la care facem referire:

România se află în continuare printre țările europene cu cea mai mică acoperire a populației active cu contracte de muncă, respectiv 62,1%, în condițiile în care media europeană a indicatorului este de 84,6%. Acest lucru se întâmplă deși numărul de contracte individuale de muncă cu normă întreagă ajunsese spre sfârșitul lui 2017 la peste 5,2 milioane. Dintre acestea, aproximativ 27% (1,4 milioane) sunt înregistrate în Regiunea București-Ilfov, ceea ce confirmă statutul de metropolă în devenire a Municipiului București, respectiv de zonă metropolitană a Județului Ilfov, în care sunt concentrate majoritatea resurselor la nivel național. Alte 16,5%, respectiv 860.000 de contracte, sunt înregistrate în patru județe cu un nivel ridicat de dezvoltare economică (Cluj, Timiș, Brașov și Prahova), în timp ce, la polul opus, se află județele Mehedinți, Giurgiu, Călărași, Ialomița și Covasna, care cumulează mai puțin de 3,5% (177.500) din totalul contractelor de muncă. În perioada 2016-2017, cea mai accentuată dinamică a numărului de contracte de muncă s-a înregistrat în județele Argeș (+7,99%) și Dolj (+9,04%), în principal pe fondul dezvoltării accelerate a industriei fabricării de autovehicule și a componentelor pentru acestea.

Pe fondul creșterii costurilor salariale și a majorărilor repetate ale salariului minim, perioada 2016-2017 a adus o încetinire a ritmului de creștere a ponderii muncitorilor necalificați în total forță de muncă (de la 15,1% la 15,2%), spre deosebire de perioada 2015-2016, când creșterea a fost mult mai accentuată (de la 14,1% la 15,1%). Cu toate acestea, în România există în continuare o pondere relativ ridicată a lucrătorilor necalificați în total angajați, urmare a faptului că industria prelucrătoare se concentrează în domenii industriale cu productivitate scăzută și cerințe reduse de calificare a forței de muncă. Un exemplu este structura economică a trei județe care înregistrează cea mai ridicată pondere a muncitorilor necalificați în total personal: Bistrița-Năsăud (28,3%), Bihor (24,14%) și Maramureș (24,06%).

O altă caracteristică generală a forței de muncă este ponderea ridicată a lucrătorilor în domeniul serviciilor (15,97%), în contextul în care comerțul este a doua ramură a economiei prin prisma numărului de contracte de muncă, după industria prelucrătoare. Existența unor județe în care ponderea lucrătorilor în domeniul serviciilor depășește cu mult media națională, cum ar fi Vaslui, Bacău sau Teleorman, unde acest indicator depășește 21%, se explică, pe de o parte, prin nivelul redus de dezvoltare a industriei prelucrătoare și implicit prin lipsa personalului direct productiv, iar pe de altă parte, prin prezența mai ridicată a comerțului tradițional, caracterizat prin valori mai reduse ale productivității muncii. Județul Argeș este lider național în ceea ce privește munca calificată: 20,2% dintre salariați sunt muncitori calificați și asimilați, în timp ce alți 20,1% sunt operatori la instalații și mașini sau asamblori de mașini și echipamente. Cea mai mare concentrare de specialiști în diverse domenii de activitate se află în județele Cluj (25,8%), Iași (25,3%) și București (25,1%). De altfel, în cele trei mari orașe se regăsesc cele mai prestigioase centre academice de învățământ superior din țară, ceea ce arată o corelație între prezența și performanța centrelor academice și numărul de specialiști în diverse domenii de activitate existent pe piața muncii. Se demonstrează o legătură puternică între regiunile cu activitate industrială competitivă și numărul de muncitori calificați, iar principalele centre universitare din țară determină concentrarea specialiștilor în diverse domenii de activitate. Tendințele sunt firești, dar este îngrijorător faptul că doar într-un singur județ al țării există peste 20% din forța de muncă activă formată din muncitori calificați.

În sectorul privat, în perioada 2016-2017, cea mai mare dinamică a numărului de contracte de muncă au avut-o firmele înregistrate în comerț (+7,3%), logistică (+7,5%) și hoteluri și restaurante (+16,1%). Industria prelucrătoare, respectiv principalul sector angajator din România, a înregistrat în perioada analizată o creștere a numărului de contracte de muncă de 1,6%. De altfel, conform Eurostat, România se află în continuare printre țările cu cel mai mare număr de angajați din industria prelucrătoare din Uniunea Europeană, cu 1,23 milioane de angajați, din cei circa 29,9 milioane de angajați din acest sector la nivelul Uniunii Europene. Structura principalelor activități economice angajatoare (coduri CAEN) arată că, deși industria prelucrătoare este, după cum s-a precizat, principalul sector ca număr de salariați, între primele șapte coduri CAEN angajatoare din România nu se regăsește niciunul din industria prelucrătoare. De asemenea, dintre activitățile economice definite în „Strategia de competitivitate a României” ca având un rol economic important și influență asupra ocupării, doar două coduri CAEN, aparținând industriei mobilei și celei textile, se regăsesc între primele 20 de coduri CAEN angajatoare, ceea ce reflectă o anumită contradicție între rolul asumat de industrii cu influență asupra ocupării și realitatea de fapt. În dinamică, dintre primele zece sectoare angajatoare, doar două au cunoscut reduceri ale numărului de contracte de muncă în perioada 2016-2017, respectiv activitățile de protecție și gardă (-0,5%) și fabricarea altor articole de îmbrăcăminte (-5,8%), sectoare economice caracterizate printr-o pondere majoritară a muncii necalificate. Cea mai importantă creștere a numărului de contracte de muncă (+19.309, respectiv +16,6%) s-a înregistrat în sectorul serviciilor de administrație publică generală, care include, printre altele, serviciile de administrație a organelor executive și legislative centrale, regionale și locale, dar și administrarea și supravegherea operațiunilor fiscale. Luând în considerare și faptul că perioada 2015-2016 a adus, de asemenea, o majorare cu 10.509 (+9,9%) a numărului de contracte de muncă, autorii studiului citat constată o tendință constantă de creștere a numărului de salariați la nivelul acestui sector.

Cea de-a doua activitate economică ca dinamică la nivel național (+18,9%, respectiv +13.493 contracte de muncă) este industria restaurantelor. În opinia PIAROM, această evoluție spectaculoasă se datorează doar parțial dezvoltării sectorului de activitate și mai degrabă convertirii unor număr de contracte individuale de muncă (CIM) cu durată parțială în CIM cu normă întreagă, în contextul modificărilor de legislație fiscală. În aceeași situație se află și alte trei coduri CAEN situate între primele 15 ca dinamică la nivel național, unde creșterile procentuale ale numărului de contracte de muncă au fost chiar mai spectaculoase, respectiv: transporturi cu taxiuri (+81,1%, 5.887 CIM), coafură și alte activități de înfrumusețare (+41,8%, + 4.929 CIM) și baruri și alte activități de servire a băuturilor (+20,3%, +4.533 CIM).

Studiul PIAROM mai arată și faptul că există numeroși factori care alimentează un decalaj important de competitivitate între România și celelalte state membre UE în ceea ce privește salarizarea muncii. România se afla, în anul 2017, pe penultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește costul mediu al forței de muncă. Specializarea economiei românești pe sectoare de activitate cu valoare adăugată scăzută și productivitate a muncii scăzută este, de regulă, relaționată direct cu nivelurile salariale ale personalului care își desfășoară activitatea în aceste domenii; astfel, nivelurile salariale scăzute cu care sunt remunerați angajații români plasează țara noastră pe penultima poziție în Europa, cu o medie de 7.200 euro/cap de locuitor, în fața Bulgariei (5.700 euro/cap de locuitor), dar la o distanță uriașă de primele poziții din ierarhie, respectiv Luxemburg (80.500 euro/cap de locuitor), Norvegia (67.600 euro/cap de locuitor) sau Elveția (57.100 euro/cap de locuitor).

O tendință îngrijorătoare a ultimilor ani o constituie creșterea ponderii salariaților aflați în zona salariului minim în total forță de muncă. La nivelul anului 2016, ponderea CIM cu salariul brut în zona salariului minim ajunsese la 41,5% din totalul contractelor de muncă (2,07 milioane de contracte). În anul 2017, valoarea acestui indicator s-a îmbunătățit (1,95 milioane CIM, 36,9% din total). Situația cea mai îngrijorătoare este înregistrată la nivelul sectoarelor activități de investigație și protecție (92,1% din contracte în zona salariului minim), fabricarea articolelor de îmbrăcăminte (82,6%) și restaurante și alte activități de servicii de alimentație (80,4%). Cele mai mari niveluri ale salariilor brute de încadrare erau înregistrate, în ordine, la nivelul sectoarelor (secțiuni CAEN) informații și comunicații, intermedieri financiare și asigurări și producție și furnizare de energie, în timp ce nivelurile cele mai mici figurau în domeniile hoteluri și restaurante, construcții și agricultură.

La nivelul României există numai șase sectoare în care mai mult de jumătate din contractele de muncă înregistrate sunt remunerate cu niveluri salariale brute de încadrare peste valoarea de 700 de euro, respectiv : activități de servicii în tehnologia informației (72,04%), extracția petrolului brut și a gazelor naturale (72%), intermedieri financiare (58,6%), activități de editare (57,9%), activități de asigurări, reasigurări și ale fondurilor de pensii (56,7%) și fabricarea produselor din tutun (56%). În același timp, există cinci industrii în care ponderea numărului de contracte de muncă cu salariul de încadrare în zona salariului minim este de peste 80%. Dintre acestea, cu impact major asupra ocupării se disting ca importanță trei categorii de activități economice, care înglobează peste 380.000 de contracte de muncă: activități de investigații și protecție (121.257 contracte, dintre care 111.746 în zona salariului minim), fabricarea articolelor de îmbrăcăminte (136.770 contracte, dintre care 113.054 în zona salariului minim) și restaurante și alte activități de servicii de alimentație (125.034 contracte, dintre care 100.637 în zona salariului minim pe economie). Doar la nivelul a trei ocupații, mai mult de jumătate de contractele de muncă înregistrate sunt remunerate cu niveluri salariale peste valoarea de 700 de euro, respectiv: specialiștii în tehnologia informației și comunicațiilor (83,5%), conducătorii în domeniul administrativ și comercial (62,1%) și specialiștii în domeniul administrativ și comercial (59,4%). În ceea ce privește ocupațiile cu cele mai mici niveluri salariale de încadrare, în România există cinci grupe de ocupații pentru care peste 75% din angajați sunt în zona salariului minim pe economie, în timp ce pentru alte cinci grupe, acest procent depășește 50%. Cel mai puternic impact economico-social al acestor dezechilibre salariale se manifestă la nivelul a trei grupe de ocupații, care înglobează peste 1,26 milioane de contracte de muncă: muncitorii necalificați în industria extractivă, construcții, industria prelucrătoare și transporturi (334.880 contracte în zona salariului minim), lucrătorii în domeniul vânzărilor (219.960 contracte) și conducătorii de vehicule și operatori la instalații și utilaje mobile (192.450 contracte).

Din perspectiva potențialului economic, România se află doar pe locul 20 în Uniunea Europeană în ceea ce privește valoarea adăugată generată de întreprinderile din industria prelucrătoare, cu doar 13.436 milioane euro din valoarea adăugată cumulată de 1.620.000 milioane euro la nivelul Uniunii Europene. Această situație se explică prin distribuția prioritară a angajaților către sectoare industriale cu niveluri reduse de productivitate, costuri de personal scăzute și profitabilitate ușor peste medie. Astfel, între primele zece industrii angajatoare se regăsesc doar trei industrii cu niveluri relativ ridicate de productivitate (fabricarea autovehiculelor de transport rutier, fabricarea de mașini, utilaje și echipamente n.c.a. și fabricarea echipamentelor electrice). Pe de altă parte, între primele zece sectoare angajatoare din industria prelucrătoare se regăsesc patru din cele cinci sectoare cu cele mai reduse niveluri ale productivității și ale costurilor cu forța de muncă din Uniunea Europeană (fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, fabricarea de mobilă, fabricarea articolelor de marochinărie și a încălțămintei și prelucrarea lemnului). În ceea ce privește sectorul cercetării-dezvoltării și inovării, dinamica forței de muncă în perioada 2016-2017 a fost una în general pozitivă, inclusiv ca efect al unor alocări financiare importante către acest sector de activitate, cu precizarea că și acest segment se caracterizează prin importante dezechilibre.

Potrivit PIAROM, distribuția locurilor de muncă create în perioada 2016-2017 în sectoarele economice dominate de capitalul autohton a fost una uniformă. Prin comparație, creșterea numărului de locuri de muncă în alte sectoare economice fost una polarizată, atât la nivel de industrie (preponderent activități de servicii privind forța de muncă, fabricarea autovehiculelor de transport rutier și activități de servicii în tehnologia informației), cât și la nivel de județ.

O concluzie generală este că piața forței de muncă urmează o dinamică ascendentă față de nivelul anului 2016, reflectată în special în indicatori cantitativi (creșterea numărului de contracte de muncă, creșterea numărului de locuri de muncă, creșteri pe anumite sectoare de activitate strategice). Pe de altă parte, sub aspectul creșterilor de natură calitativă, evoluțiile sunt mult mai lente: nivelurile salariale sunt în continuare cele mai scăzute din Uniunea Europeană, exceptând Bulgaria; forța de muncă este angrenată în industrii care nu generează valoare adăugată și sunt în subsolul clasamentului de productivitate la nivelul Uniunii Europene; ponderea muncitorilor necalificați în total forță de muncă se menține la un nivel ridicat; o mare parte din contractele de muncă analizate se află în zona salariului minim pe economie. Toate acestea arată faptul că principala provocare economică a României este modul în care gestionează și dezvoltă piața proprie a forței de muncă.

Daniel Apostol

German
Citește articolul precedent:
Dragoș Anastasiu: România trebuie să găsească soluții de formare, atragere și păstrare a forței de muncă, pentru a se menține pe radarul investitorilor

De câțiva ani, România se confruntă cu o lipsă generalizată de forță de muncă. Există trei aspecte ale acestui deficit...

Închide