Anul circului

Foto: scukrov/ depositphotos.com

Anul show-ului politic debutează formal în luna mai. Pe 26 mai europenii aleg membrii viitorului Europarlament. Dar cursa pentru „europene” nu este decât încălzirea partidelor românești pentru marea confruntare prezidențială de la sfârșitul anului. Ne pregătim așadar să primim anul acesta mult circ, urmat în 2020 de alt circ electoral, care ne va arăta cine va conduce administrația publică locală, dar și care va fi structura Parlamentului. Comentatorul politic Cristian Unteanu scria recent, de la Bruxelles, că, dacă vrem să fim sinceri până la capăt, atunci trebuie să acceptăm și să înțelegem că alegerile europene interesează deopotrivă partidele noastre politice şi electoratul exclusiv din perspectiva testului pe care se presupune că l-ar putea reprezenta pentru viitoarele confruntări.

Dar oamenii s-au săturat de circ și așteaptă mai mult rezultate și mai puțin spectacol, iar asta vine în totală contradicție cu comportamentul uzual al politicienilor în an electoral. Greu să arăți că peste tot curge lapte și miere, când lumea se plânge de nevoi. Și mai greu este să jumulești gâsca fără să o faci să țipe (apropo de modul în care mediul de afaceri este constrâns să plătească noi taxe, noi impozite care, sub pretextul că tind să reglementeze piețe și să corecteze disfuncționalități ale acestora, nu fac nimic altceva decât să producă pierderi economiei reale și implicit și veniturilor bugetare direct dependente de economia reală). Economia nu poate fi înșelată de simple butaforii electorale: nu poți picta străzi acolo unde nu sunt, nu poți vindeca oameni acolo unde nu există spitale, nu poți prezenta bunăstare acolo unde domnește sărăcia. România se chinuie să meargă în echilibru pe o sârmă subțire: deficit mare, creșteri importante ale cheltuielilor bugetare, diminuare a veniturilor din TVA, nivel scăzut al investițiilor, pierderea forței de muncă, sporirea sectorului bugetar. În același timp, statul și politicienii traversează deopotrivă o accentuată criză de încredere la nivelul maselor care nu mai văd că se concretizeze mult-promisa creștere a nivelului de trai. Există în societate convingerea că principalul adversar al capitalului românesc nu mai este capitalul străin (adică firmele și companiile din mediul extern), ci este chiar statul român, prin aparatul și instituțiile sale, prin politicile economice și fiscale și prin nivelul extrem de ridicat al birocrației. Am mai scris că naționalismul, populismul, protecţionismul și nativismul (curent politic care pretinde revenirea la puterea local-tradițională, împotriva imigrației)sunt în creștere și exploatează sentimentul oamenilor că au fost lăsați în urmă și excluși din sistem. Criza financiară din 2008 a relansat populismul peste tot în țările dezvoltate, unde oamenii simpli au respins ideea de salvare propusă de bănci, iar criza imigrației (din Europa și nu numai) au pus paie pe focul naționalist. De vreo 10-15 ani încoace încrederea publică în Guvern, în presă, în multinaționale și corporații financiare, precum și în alte instituții de conducere a scăzut abrupt. Peste tot în Europa vedem cum crește frustrarea unor națiuni care consideră că au pierdut suveranitatea. Bătaia de joc împotriva adversarilor politici, retorica anti-globalizare și disprețul față de elite sunt caracteristici familiare guvernelor populiste. Mai mult decât atât, peste tot în lume populiștii au pe agenda zilnică condamnarea instituțiilor, în special a celor al căror rol este de a exercita control și de a efectua verificări asupra modului în care Guvernul își exercită puterea. Dar odată ajunse la putere, guvernele populiste tind să ia decizii ce au ca scop nimic altceva decât redistribuirea veniturilor. Cel mai adesea, aceste politici presupun deficite financiare nesustenabile și expansiune monetară. Lecția pe care ne-o dă istoria este că toate experiențele populiste s-au terminat întotdeauna urât, gospodăriile cu venituri mici și medii ajung să le fie mai rău decât la debutul politicilor populiste, iar o criză a datoriilor ne-ar putea paște de după colț. În câteva țări europene – dar mai ales în România – a ajuns la putere un spirit etatist atât de adânc înrădăcinat în societate încât doar o nouă generație, de gândire formată la școli externe, să îl poată schimba. Statul este principala slăbiciune a țării. Managementul profesionist este cheia relansării economiei, dar acest management de calitate – prezent în economia reală – se lasă greu așteptat în spațiul politicilor publice. Calitatea managementului în administrația publică locală este de patru ori mai mică decât în mediul de afaceri, iar în administrația centrală de două ori mai mică. Indicele calității guvernanței plasează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană, de circa cinci ori mai mic decât media europeană. Iar forța de muncă, deși se autoreglează de obicei, continuă să fie supusă unor mari presiuni și nu este corelată aproape deloc cu sistemul educațional, care lucrează „pe stoc”: produce deținători de diplome fără ca aceștia să aibă competențe profesionale reale. În plus, România nu știe să gestioneze crizele atunci când acestea se întâmplă și mai are și defectul de a atrage și agrava efectele crizelor economice când acestea se petrec în exteriorul ei. Deocamdată, economia globală și implicit cea europeană sunt încă în echilibru. Dar FMI anunța recent că economia mondială intră pe panta decelerării. Dacă la nivel mondial se întâmplă un șoc, efectul poate fi deosebit de grav în România, nepregătită structural pentru dezvoltare pe termen lung. România rămâne captivă unor spectacole electorale ieftine, efemere: iar acestea nu au cum să aducă creșterea nivelului de trai al omului de rând. Care nu mai vrea și nu mai poate să accepte circ!

Daniel Apostol

German
Citește articolul precedent:
„Fie nu suntem serioși, putem fi ușor manipulați sau ambele…“. Interviu cu Arnold C. Dupuy

L-am întâlnit pe dl. prof.-univ. dr. Arnold C. Dupuy, un expert recunoscut internațional al firmei de consultanță Booz Allen Hamilton...

Închide