Banii ieftini, al naibii de scumpi

Whatever it takes, orice s-ar impune – așa a răspuns Mario Draghi, președintele Băncii Centrale (BCE) în 2013 la Londra, fiind întrebat ce ar face pentru a salva moneda euro. Iar luna trecută a demonstrat ce înțelege prin această sintagmă. Vrea să inunde zona euro cu și mai mulți bani ieftini pentru a reporni motoarele economiei.

În acest scop, la ultima ședință a consiliului guvernatorilor, sub conducerea lui Draghi BCE a coborât pentru prima dată la zero dobânda de referință – o armă extrem de puternică din arsenalul de politici monetare. De ceva timp BCE penalizează deja băncile care vor să-și parcheze banii la ea – în iunie 2014 dobânda pentru depozitele constituite de bănci a intrat pe negativ, iar în martie a ajuns la minus 0,4 procente. Iar dobânda maximă de refinanțare a fost din nou redusă, fiind fixată la 0,25 la sută. În realitate, un nou program de TLTRO creează posibilitatea ca băncile să se poată refinanța aproape gratis de la BCE. Acest regim bazat pe bici și zăhărel ar trebui să determine băncile din zona euro să acorde mai multe credite. Bancherilor chitiți să obțină profituri sigure din plasamentele în titluri de stat sau corporatiste, Draghi le taie craca altfel: propriul program de quantative easing, prin care BCE cumpără masiv asemenea titluri, a fost suplimentat în martie de la 60 la 80 de miliarde de euro. Programul ar urma să continue până în martie 2017, pompând astfel în piață în jur de 1700 de miliarde de euro.

Strategia italianului nu e lipsită de controverse. În special din Germania, cea mai mare economie, s-au auzit critici acide. Președintele Bundesbank, Jens Weidmann, care tocmai la ședința din martie a consiliului BCE a fost exclus de la vot în urma noilor reguli de reprezentare prin rotație, a păstrat un ton încă diplomatic: deciziile „merg în ansamblul lor prea departe”, iar pachetul cuprinzător de măsuri „nu l-ar fi convins”, a zis Weidmann, citat de revista germană Focus. Revista Wirtschaftswoche a calificat ca „dezastruoasă” politica de dobândă zero a lui Draghi. Iar Hans-Werner Sinn, președintele Institutului Ifo din München a cerut în ziarul Handelsblatt ca având în vedere „interpretarea abuzivă a mandatului ei”, competențele BCE să fie îngrădite. În schimb, modul în care a acționat Draghi a primit laude de la Fondul Monetar Internațional: economistul-șef Maurice Obstfeld a indicat că statele oricum erau nevoite să contracareze cumva presiunea deflaționistă a prețurilor în scădere de pe piața petrolului – privit din această perspectivă, Draghi a acționat rațional. Marile state din sudul Europei, cum ar fi Spania, Franța sau Italia, au rămas rezervate – poate și pentru că o politică monetară relaxată a BCE le favorizează, degrevând bugetele prin ieftinirea titlurilor de stat. François Villeroy de Galhau, guvernator al Banque de France, a luat chiar apărarea BCE: în 2015, tipărirea de bani ar fi adus creșterii economice din Franța un plus de 0,3 procente, ceea ce a creat 80 de mii de noi locuri de muncă.

Cel puțin în teorie, modul în care a acționat Mario Draghi poate fi de înțeles. De ani buni, Banca Centrală Europeană combate deflația cu mijloacele de relaxare a politicii monetare – dar cuvântul deflație este un tabu în towerul BCE de la Frankfurt. La fel cum oamenii din teatru nu vorbesc niciodată despre Macbeth a lui Shakespeare și invocă doar „acea piesă scoțiană”, la BCE nu se vorbește decât despre inflație negativă. Doar că în limbajul de specialitate, deflația nu este de fapt altceva decât o inflație negativă prelungită. Bancherii lui Draghi se tem de un scenariu deflaționist, pentru că prețurile tot mai mici induc consumatorilor o atitudine de expectativă, care afectează negativ consumul și astfel economia. Din acest motiv, BCE a stabilit ca țintă de inflație un prag de sub, dar aproape de două procente. Și în momentul în care după o creștere de 0,3 procente în ianuarie, prețurile au scăzut în februarie cu 0,2 la sută, Draghi a simțit probabil că este un moment în care trebuie să acționeze. Adversarii săi au probleme tocmai cu acest argument – ei spun că inflația ar fi scăzut doar conjunctural, din cauza prețurilor la energie, dar că în ansamblu există scumpiri și consumul crește. La finele lunii martie, la aproape trei săptămâni de la deciziile luate în consiliul BCE, au fost prezentate datele pentru februarie 2016. Creditarea în spațiu euro a crescut cum nu a mai făcut-o de mulți ani. Băncile au acordat firmelor cu 0,9 la sută mai multe credite, iar gospodăriile au luat cu 1,6 la sută mai multe credite ca în urmă cu un an – cele mai mari rate de creștere de la sfârșitul lui 2011. Creditele de consum au urcat cu 5,2 procente, iar așa numita masă monetară M3 – numerar, depuneri în conturi curente, titluri cu durata scurtă de maturitate etc. – a crescut și ea cu cinci procente.

Toți acești bani ieftini au totuși costuri. S-ar putea chiar ca atunci când se trage linia, prețul pe termen lung să fie foarte mare. Politica de dobândă zero practicată de BCE și excesul de lichiditate au efecte serioase asupra psihologiei, iar ele se translatează și înspre economie, negând practicile de economisire confirmate și alimentând bule speculative. Oamenii ar putea conta pe ideea că sumele depuse la bancă sunt sigure și vor crește în timp, chiar dacă modest. Cine dorea o profitabilitatea mai ridicată, era liber să speculeze. Dar băncile nu ai sunt interesate astăzi de banii deponenților, pentru că înoată deja în bani. Dacă vor transmite dobânzile negative ale BCE mai departe clienților, aceștia sunt nevoiți să-și salveze cumva depunerile. Nu mai e vorba de sporirea averii / oricât de legitimă ar fi – ci pe termen lung de asigurarea existenței. Iar atunci când oamenii se tem, ei acționează și irațional, încercând să se salveze cu ajutorul unor plasamente mai riscante – pentru că nici titlurile de stat, considerate sigure, aproape că nu mai aduc dobânzi. Inclusiv pe fondul politicii BCE, prețurile pentru aur, investiții imobiliare și acțiuni sunt în creștere rapidă. Clienții mai conservatori nici măcar nu mai au încredere în sistem – Președintele uniunii caselor de economii din Germania (Deutscher Sparkassenverband), Georg Fahrenschon, la rândul său de mulți ani un critic constant al BCE, a declarat pentru ziarul Passauer Neue Presse, că „în toată Germania s-au epuizat căsuțele de valori”, pentru că oamenii nu mai știu ce va urma.

Un alt factor problematic este în cel mai larg sens al noțiunii evoluția demografică. De ani buni, politicienii afirmă tot mai clar că societatea îmbătrânește, iar din acest motiv oamenii trebuie să muncească și să contribuie la sistemul de pensii o perioadă tot mai lungă – dar nici asta nu e suficient. Asigurările de pensii trebuie să devină mai rentabile și să implice și o componentă de răspundere proprie a viitorului pensionar. În cursul liberalizării sistemului asigurărilor de pensii, acesta a fost așezat în multe țări europene, inclusiv în România, pe mai mulți piloni. Fondurile de stat au trebuit să facă loc și unor fonduri private. Lucrătorii până la o anumită vârstă au fost obligați să încredințeze acestor fonduri private o parte din contribuțiile lor; s-au încurajat și chiar stimulat prin diverse instrumente investițiile în pensii private. Noile fonduri de pensii urmau să fie mai profitabile, dar să lucreze totuși în condiții de siguranță, pentru a nu periclita arbitrar pensiile asiguraților. Acest echilibru dintre profit și siguranță s-a realizat prin norme care stabileau că fondurile nu pot investi contribuțiile celor asigurați obligatoriu decât în titluri de la o anumită bonitate în sus. Acestea ar fi mai ales bonduri de stat, dar acestea abia dacă mai generează astăzi profit. Numai că sub o anumită marjă de profitabilitate, niciun fond nu mai poate opera corect și riscă falimentul. Fondurile private de pensie din așa-numitul pilon doi se află între ciocan și nicovală – ce au voie să facă nu e profitabil; ce e profitabil le este interzis. Și alți investitori mari, cum ar fi asigurările de viață sau fondurile de investiții acționează sub constrângeri similare, deși clienții lor acționează complet liber și pe proprie răspundere.

Prin politicile monetare, Draghi poate da anumite impulsuri zonei euro, dar încrederea, adică solul pe care prosperă economia, nu o poate influența mai deloc. Reacția burselor e un mare semn de întrebare. Politica monetară a BCE nu atârnă pur și simplu în aer, ea e conectată la conjuncturi și contexte. Iar climatul din Europa e marcat de nesiguranță: nemulțumirea față de UE și instituțiile ei – adică și față de BCE – e la cote record. Olandezii tocmai au dat frâu liber nemulțumirii și au votat împotriva acordului de liber schimb cu Ucraina; în Germania, pe fondul crizei refugiaților, partidul eurosceptic AfD e tot mai popular; mulți (dacă nu cei mai mulți) britanici vor să părăsească UE. Iar investitorii se tem de scenariu în care Draghi tocmai a tras ultimul glonț – ce se întâmplă, dacă ratează ținta?

Doar că dobânda zero a fost doar penultimul instrument de forță la îndemâna lui Draghi. Acum lumea încearcă să ghicească, dacă are curajul să recurgă și la glonțul de argint – așa-numiții bani din elicopter. De curând, el a considerat că acest concept, în care o bancă centrală eludează economia și sistemul financiar și dă bani direct populației, ar fi „foarte interesant”. Poate că dacă în mod subit s-ar trezi cu grămezi de euro în cont, oamenii l-ar iubi din nou. Ar redeveni Super-Mario.

de Alex Gröblacher

German
Citește articolul precedent:
Industrie cu impact triplu

Auzim des vorbindu-se despre impactul unei industrii, sau chiar al unei singure companii, în economia națională, subliniindu-se factorul de multiplicare...

Închide