Cronica unei crize anunțate

Foto: kentoh / depositphotos.com

În 1889, cancelarul Otto von Bismarck a introdus în Imperiul German un sistem de asigurare de pensii – toți lucrătorii cu vârste cuprinse între 16 și 70 de ani au fost nevoiți să plătească la sistemul legal de pensii. Contribuția era de 1,7% din salariul respectiv și se plătea paritar de către angajator și angajat. Oricine plătise anterior contribuții în sistem timp de cel puțin 30 de ani avea dreptul la o pensie după împlinirea vârstei de 70 de ani. Era o inovație care urma să-și pună până azi amprenta pe economiile și societățile de pe întregul continent.

Cu toate acestea, sistemul de pensii pentru lucrătorii industriali, adoptat rapid și de alte țări, avea o problemă inerentă, pe care Bismarck nu avea cum s-o anticipeze atunci.
Speranța medie de viață la vremea sa abia dacă atingea 40 de ani, astfel încât, până la urmă, relativ puțini muncitori ajungeau să încaseze o pensie, pe care o primeau apoi și pe perioade mai scurte. Prin urmare, sistemul era lesne sustenabil.

Pe măsură ce tot mai mulți lucrători din Europa au ajuns să trăiască mai mult, pe fondul unor condiții de muncă și de viață mai bune, au devenit evidente primele dificultăți de finanțare. Sistemul a fost îmbunătățit, cu lărgirea bazei de contribuabili și contribuții mai mari. Acest lucru a dus la alte probleme, deoarece costurile aferente salariilor au împovărat economia. Transferurile de la bugetul de stat la bugetele de asigurări de pensii au trebuit să asiste sistemul, pentru a menține costurile forței de muncă la niveluri suportabile – mai precis competitive.

Ceea ce preocupase deja Occidentul a lăsat România rece pentru mult timp. În socialism a fost liniște. Însă după 1990, situația s-a schimbat brusc.

Numărul lucrătorilor a scăzut din cauza închiderii sau a falimentului companiilor neviabile, iar multe persoane, care ar fi trebuit de fapt trimise în șomaj, au fost lăsate cu generozitate de stat să se pensioneze anticipat, pentru a cosmetiza efectele tranziției la o economie de piață. O proporție mai mare de pensionari trebuia să fie finanțată de o proporție mai mică de contribuabili.

Puțin s-a schimbat din această situație până în zilele noastre; ea amenință chiar să se agraveze pe alocuri. Iar datele concrete ne permit să prezicem cu destulă acuratețe momentul în care consecințele greșelilor făcute până acum vor lovi cei mai puternic societatea.

România, la fel ca alte câteva țări, suferă de pe urma declinului populației. Un studiu realizat de rețeaua Balkan Insight, pe baza datelor de la ONU și Banca Mondială, estimează că până în anul 2050, România va pierde peste 30% din populația sa din 1990. Acesta este rezultatul unui sold negativ al natalității (în 2018, diferența dintre nașterile vii și decese a fost de peste 73.000), dar și al unei emigrări masive. Potrivit unui raport prezentat de Banca Mondială, între trei și cinci milioane dintre cei aproape 20 de milioane de români din prezent trăiesc și muncesc în afara țării lor. Potrivit informațiilor furnizate de Banca Mondială, aproximativ 2,6 milioane dintre acești emigranți se încadrează la vârsta activă, ceea ce corespunde aproape unei cincimi din populația muncitoare a țării. OCDE ajunge, de asemenea, la concluzii similare.

Soldul negativ al natalității a dus la agravarea acută a îmbătrânirii demografice în România. Astfel, la 31 iulie 2019, populaţia României cu vârsta de peste 65 ani număra 3,7 milioane de persoane, în timp ce populația cu vârste între 0-14 ani ajungea la doar 3,23 de milioane – o diferență de peste 470.000, arată datele Institutului Naţional de Statistică. Prin urmare, așa-numitul indice de îmbătrânire demografică este alarmant: el a crescut într-un an de la 112,1 la 114,6 (indicele măsoară numărul de persoane în vârstă la 100 de tineri). Vârsta medie a populației a fost de 41,7 ani – cu 0,3 ani mai mult decât la 1 iulie 2018.

Dacă se menține combinația de tendințe dintre un declin pronunțat al populației, îmbătrânire demografică și emigrare puternică, în special a persoanelor active, decalajul dintre persoanele cu vârstă de muncă și seniori va crește probabil la cel mai nivel în aproximativ 10-15 ani – pentru că în jurul acestei date, echivalentul românesc al baby boomers din Occident este de așteptat să se iasă la pensie. Decrețeii, numiți așa după un ordin emis în 1966 sub Nicolae Ceaușescu pentru promovarea nașterilor, sunt cea mai numeroasă generație din România. Conform diferitelor estimări, aproximativ 1,8 milioane de persoane s-ar putea pensiona până în 2030 – un adevărat șoc sistemic, cred specialiștii.

De parcă dezechilibrul demografic nu ar fi în sine suficient de grav, politicienii români mai încarcă din greul sistemului prin creșteri generoase de pensii. Vârstnicii sunt un grup de votanți disciplinați, a-i speria este sinucidere curată pentru toate partidele. Guvernele de stânga, în special, au crescut masiv pensiile începând cu anii ’90, afectând astfel economia, întrucât factura a fost plătită de angajați și companii: contribuțiile la sistemul legal de asigurări de pensii și astfel taxarea financiară a muncii au urcat imediat foarte mult. Mai mult, creșterile de pensii au fost în mod constant mult mai mari decât câștigurile de productivitate și creșterea economică, astfel încât această politică a dus la o inflație mai ridicată și la deficite mari.

Până în prezent, această abordare politică nu pare să se fi schimbat. Din cauza noii legi a pensiilor din 2019, ponderea pensiilor în PIB va crește de la 9% la 14% până în 2022, se teme fostul șef al Consiliului Fiscal, Ionuț Dumitru. Politica de pensii a Guvernului demis în octombrie are consecințe – agenția de rating Fitch nu a depunctat (încă) România, dar prognozează o perspectivă fiscală mai dificilă din 2020-2021, deoarece, pe fondul unei economii mai slabe, pensiile vor crește în medie cu 24% în 2020 și, din nou, cu 26% în 2021. Prin urmare, Fitch se așteaptă ca deficitul să se înrăutățească cu până la aproximativ 4% până în 2021 – iar asta numai dacă se vor lua măsuri de compensare a efectelor creșterii pensiilor. Fondul Monetar Internațional a avertizat recent că deficitul bugetar ar putea urca la 8% din PIB ca urmare a creșterilor.

Deși fostul Guvern pro­iectase pentru bugetul de pensii un ex­cedent de 2,9 miliarde de lei, noul mi­nistru al Muncii a găsit, la începutul lunii noiembrie, un deficit de 2,2 miliarde de lei. În ciuda situației dezolante, noul Executiv nu a anunțat, deocamdată, un plan de modificare a legii.

Deficitul fondului de pensii tocmai fusese redus prin diferite artificii: la începutul anului 2018, Guvernul a plafonat contribuțiile la sistemul asigurărilor de pensii la 25% și le-a pus exclusiv în cârca angajaților, în timp ce angajatorii erau doar obligați să transfere sumele către Casă. Pentru a compensa pierderile de salarii nete, companiile private și instituțiile de stat au majorat salariile brute și, pe termen scurt, veniturile din sistem au crescut, în timp ce plățile pentru pensii au rămas stabile. În plus, salariile din sectorul public au urcat pentru o perioadă scurtă mai mult decât pensiile, ceea ce a contribuit la reducerea deficitului. Cu toate acestea, întrucât pensiile au crescut din nou rapid și continuă să avanseze, se acumulează din nou deficite.

În plus, reducerea simultană a cotei de impozit pe salarii la 10% a diminuat veniturile bugetare din această sursă, în vreme ce aproximativ 150.000 de persoane din România au primit pensii de serviciu numai în primele șase luni ale anului 2019. Aceste pensii sunt plătite de la bugetul de stat, nu de la fondul de pensii. În perioada ianuarie-iunie, efortul a fost în jur de 4,3 miliarde de lei, cu 5% mai mult decât în 2018. Majoritatea acestor pensii speciale sunt plătite fostului personal militar, dar și diplomați, piloți, judecători, procurori și alți civili au dreptul legal la ele. Impactul pe termen lung al acestor pensii asupra bugetului este atât de pronunțat pen­tru că, spre deosebire de pensia publi­că, sumele nu se limitează la câteva sute de euro, ci ajung la câteva mii. Totodată, mulți funcționari publici încasează aceste pensii pentru o perioadă foarte lungă de timp – în cazuri extreme, foștii funcționari publici din Ministerul de Interne sau din sistemul judiciar pot chiar să se pensioneze la vârste de sub 50 de ani.

România nu face mai nimic pentru a contracara această evoluție clar previzibilă. Unele dintre eforturile depuse până acum au fost chiar blocate. De exemplu, în loc să crească treptat contribuția la asigurarea obligatorie de pensii administrată privat cu până la 6% din salariile brute, așa cum prevede reforma pensiilor, ea a fost redusă la 3,75%. Iar reducerea comisioanelor de administrare a fondurilor de pensii, impusă prin Ordonanță de Urgență, a dus pentru prima dată în ultimii șapte ani la o pierdere pentru sector (minus 34 milioane lei după prima jumătate din 2019, comparativ cu plus 55 milioane lei în prima parte a anului precedent). Și asta în ciuda faptului că activele sunt în continuă creștere (11,6 miliarde de euro pentru 7,34 milioane de participanți, după primele șase luni ale anului 2019), iar fondurile generează randamente mult peste inflație – ele degrevând așadar sistemul, în loc să-l împovăreze.

Alex Gröblacher



German
Citește articolul precedent:
From Noise to Silence and back

Au trecut deja câteva săptămâni de când m-am întors din silent retreat-ul din Portugalia, unde alături de peste 900 de...

Închide