Jocurile politice au afectat siguranța NATO la Marea Neagră. Confruntările interne și concurenţa firmelor de apărare americano-franceze pe clienți ar putea pune în pericol alianța.

Foto: olinchuk/ depositphotos.com

Ni se amintește în mod repetat de amenințarea politică crescută a Rusiei la granița nordică a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Cu toate acestea, granița sud-estică a NATO rămâne cea mai vulnerabilă frontieră a Alianței Nord-Atlantice. Marea Neagră este o zonă de importanță strategică care leagă Europa, Asia și Orientul Mijlociu. După invazia Moscovei în Ucraina în 2014, Rusia și-a mărit dramatic prezența militară în Marea Neagră și a folosit această prezență pentru a-și susține operațiunile militare în Siria. Într-o proiecție simbolică a puterii rusești în regiune, președintele Putin a inaugurat, de asemenea, un pod peste strâmtoarea Kerci, care leagă Peninsula Crimeea de Rusia.

Mai mult, recenta incertitudine politică din Turcia a creat provocări urgente pentru granița sud-estică a NATO. În prezent, capacitățile NATO de apărare maritimă din și în jurul Mării Negre rămân extrem de vulnerabile. Vulnerabilitățile recente includ polarizarea politică și impasul în unele țări membre ale NATO. Alianța este, de asemenea, afectată de reapariția conflictului economic și politic din cadrul NATO între Statele Unite și țările europene. Aceste evoluții au blocat investiția în capacitățile maritime de apărare ale Mării Negre și au accentuat semnificativ riscurile de securitate. Pentru a consolida frontiera sud-estică, țările NATO trebuie să reafirme importanța unei politici de apărare coordonate care să integreze apărarea militară în zona Mării Negre și a Mării Mediterane. Din nefericire, accentul pus pe politica comună în capacitățile de apărare a fost dat la o parte în ultimii ani, având în vedere accentul pus de America pe împărțirea sarcinilor (financiare, A.T.)

România este un partener crucial al Statelor Unite pentru stabilitatea alianței în această regiune. România a aderat la NATO în 2004 și a semnat un acord militar bilateral suplimentar cu Statele Unite, cunoscut sub numele de Acordul de acces. Începând cu anul 2016, România găzduiește un scut militar anti-balistic. În ultimii ani, România s-a angajat să-și mărească resursele destinate apărării. Bugetul militar a crescut cu patruzeci la sută în 2016 și a atins două procente din PIB în 2017. În ciuda unei mici diminuări a resurselor dedicate armatei în 2018, România – împreună cu Polonia și statele baltice – constituie una dintre țările NATO care au fost cele mai receptive la apelul privind împărțirea sarcinilor avansat de președinția Trump. În plus, sprijinul public pentru NATO este remarcabil de ridicat în România și este în mod constant mai ridicat decât sprijinul acordat în țările vecine.

O prioritate importantă a NATO este modernizarea capabilităților sale de apărare navală în regiune. Aceasta este o prioritate vitală și rapidă, având în vedere că, după anexarea militară de către Rusia a Crimeei, Moscova și-a triplat prezența militară în Marea Neagră. Numărul total al soldaților ruși dislocați în regiunea Mării Negre a crescut de la 10.000 în 2014 la 31.000 în 2019. Numărul navelor de război rusești din regiune a crescut de asemenea de trei ori. Sevastopol, principalul port militar al Rusiei, se află la doar o sută cincizeci de mile distanță de Constanţa, portul principal al României la Marea Neagră. Între timp, recenta incertitudine politică și militară din Turcia a mutat responsabilități suplimentare de apărare NATO către alte țări la Marea Neagră.

În timp ce, după 1989, politicienii români au avut un succes remarcabil în negocierea aderării țării lor la NATO, impasul actualei polarizări politice a încetinit în mod semnificativ procesul investițiilor în obiectivele de securitate ale Alianței. Vergil Chițac, un amiral român în rezervă și actual senator, consideră inacceptabilă incertitudinea guvernului român privind investițiile în capacitățile militare și consideră că astfel de întârzieri reprezintă un risc major de securitate pentru NATO.

De exemplu, în 2016, guvernul democrat-liberal condus de premierul Dacian Cioloș, a lansat procesul de modernizare a apărării navale a României. La vremea respectivă, guvernul a intrat într-un proces de negocieri cu mari producători de echipamente navale. Compania olandeză Damen Shipyards Gorinchem Nederlanden, partenerul principalilor furnizori americani de tehnică militară, cum ar fi Raytheon, Boeing și General Dynamics, s-a clasat în fruntea acestui proces. În 2016, guvernul român s-a angajat să achiziționeze patru corvete și să modernizeze echipamentul militar al navelor de luptă. Dar, în 2017, guvernul român a anulat oferta făcută de guvernul Cioloș și a decis să atribuie contracte de modernizare navală printr-un proces competitiv de licitare. Acest nou proces de achiziții a solicitat, de asemenea, participarea industriei româneşti la construcția corvetelor. Cu toate acestea, alianța de centru-stânga, condusă de premierul Viorica Dăncilă din ianuarie 2018 a pus la îndoială și, în cele din urmă, a suspendat această decizie. În acest context, planurile de achiziții s-au blocat brusc în ianuarie 2019.

În plus, evoluțiile politice recente din cadrul NATO au creat obstacole suplimentare pentru procesul de modernizare navală în România. În iunie 2018, președintele francez Emmanuel Macron a anunțat o inițiativă de creare a unei armate europene comune. Macron a legat aceste planuri grandioase pentru o apărare europeană comună în cadrul NATO de eforturile în a impune contracte de apărare cu producătorii francezi în locul firmelor americane, generând mai multe conflicte. Guvernul belgian a respins solicitarea președintelui Macron de a achiziționa avioane militare franceze și a luat decizia de a achiziționa F-35, o decizie care a fost contestată în mod deschis de către Franța. Ca și Belgia, politicienii români se află sub presiune, între America și Franța. După cum a declarat generalul Corneliu Dobrițoiu, fost ministru al apărării, „lupta pentru influența Statelor Unite în zona strategică a Mării Negre va fi câștigată în următoarele săptămâni în România sau se va pierde la mâinile francezilor”.

Actuala rivalitate dintre țările europene și Statele Unite este o sursă importantă de insecuritate militară. Rivalitatea poate duce la proliferarea tehnologiilor militare care sunt incompatibile între ele, ceea ce ar putea încetini posibilitatea unui răspuns integrat la un atac militar. Prinşi între presiunile franceze și americane, factorii de decizie de la București ar putea neglija chestiuni importante legate de comunalitate și interoperabilitate între diferitele platforme și tehnologii militare. În special, există puţine discuții politice cu privire la compatibilitatea dintre investițiile tehnologice care vor fi realizate în zona Mării Negre și echipamentul naval care este activ în prezent în Marea Mediterană, chiar dacă aceste zone sunt vitale și legate între ele.

În acest context actual, este necesară întărirea conducerii politice și militare a Statelor Unite în cadrul NATO pentru a consolida frontul sud-estic al alianței. Actuala rivalitate dintre țările europene și Statele Unite poate avea implicații grave pe termen lung pentru securitatea în regiune. În cadrul NATO, America trebuie să-și completeze accentul pe împărțirea sarcinilor cu accentul pe coordonarea standardelor militare între diferitele platforme militare. Având în vedere situația volatilă de-a lungul graniței sud-estice a NATO, Washingtonul trebuie să intensifice negocierile cu țările din regiune și să convingă aceste guverne să accelereze procesul de investiții în apărarea navală.

În plus, având în vedere că procesul actual de achiziții militare este vulnerabil în fața blocajelor în instanță, România ar trebui să ia în considerare metode alternative de luare a deciziilor. O astfel de posibilitate este procesul de negociere de la guvern la guvern care a fost utilizat cu succes de guvernul român în achiziționarea sistemelor de apărare antirachetă Patriot. Momentul acționării este esențial în mediul actual volatil de la Marea Neagră. Dintre diverșii competitori pentru contractele navale, numai Șantierul Naval Damen poate îndeplini cerințele guvernului român pentru participarea industriei locale și poate finaliza rapid construcția navelor de război. În cele din urmă, guvernul român trebuie să acorde prioritate considerentelor privind interoperabilitatea militară. Numai tehnologiile care pot fi integrate cu alte platforme tehnologice din alianță, cum ar fi Flota a VI-a a Marinei SUA, vor reduce riscurile militare pe termen lung pentru NATO.

(Autor: Isabela Mares, profesor de științe politice la Universitatea Yale. Traducere: dr. Alex Todericiu)

German
Citește articolul precedent:
Proiectul mixt Openville din Timișoara se numeşte acum Iulius Town

*cea mai mare investiţie într-un proiect de profil din vestul ţării, de peste 220 milioane de euro *120.000 mp în...

Închide