Mai mult pentru toți sau mai mulți pentru tot?

Foto: jurisam / depositphotos.com

Din ce în ce mai tare se adâncește prăpastia creată între cei mai bogați și cei mai săraci locuitori ai planetei. Cei mai mari miliardari ai lumii dețin împreună echivalentul întregii averi a jumătății sărace din populația planetei: la sfârșit de 2018, doar 26 de persoane dețineau 1,4 trilioane (o mie de miliarde) de dolari, la fel cât toată averea însumată a 3,8 miliarde din populația nevoiașă a Terrei. În timp ce averile săracilor au scăzut cu 11%, bunăstarea bogaților a sporit cu 12%. Potrivit unui raport Oxfam, cei mai bogați 1% cetățeni ai planetei dețin peste 80% din averea globală. Continua accentuare a inegalităților compromite chiar lupta mondială împotriva sărăciei, iar dezbaterile aprige cu privire la soluțiile posibile se croiesc acum în jurul unui nou concept: venitul de bază universal (VBU).

Este vorba de ideea unui venit minim garantat pe viață pentru fiecare individ, fie el copil sau adult. Este în același timp – așa cum arătam mai sus – și o temă de dezbatere internațională din ce în ce mai aprinsă. Conceptul este seducător. Dar atunci când oamenii ajung să studieze și să judece îndeaproape ideea venitului de bază, adoptă un punct de vedere mult mai reținut în comparație cu exuberanța susținerii VBU în necunoaștere de cauză. Eu personal am văzut cum oamenii își schimbă de la ceas la ceas opinii ce inițial păreau a fi puternice. Anul acesta, la Bruxelles Economic Forum, am asistat la o dezbatere care a adus la un loc experți pro și contra venitului de bază universal, care a produs o semnificativă schimbare de vot în rândul audienței: de la 60% în favoarea VBU și 40% împotriva acestuia înainte de dezbatere, la 51% voturi exprimate împotriva VBU și doar 49% „pentru”, odată ce argumentele experților au fost audiate.

Populismul, dar și inadecvarea măsurilor de protecție socială în state puternic dezvoltate (să luăm, de exemplu, SUA) au făcut ca VBU să câștige în popularitate. Mulți oameni se tem că automatizarea și globalizarea vor adânci și mai mult inegalitățile socio-economice. Daron Acemoglu, profesor de economie la MIT, scria recent că „fără îndoială, dacă singura alegere ar fi între sărăcirea în masă și un VBU, este de preferat un VBU”. Dar tot Acemoglu spune că un venit de bază universal este „o idee defectuoasă”, pentru că ar fi „prohibitiv de scump”, ar impune costuri masive de distorsionare a economiei și „nu ar putea fi finanțat cu datoria guvernamentală sau cu monedă nouă imprimată”. L-am urmărit la Bruxelles pe Hilmar Schneider, profesor și CEO la Institutul de Economia Muncii, care spunea la rândul său că venitul de bază universal este adesea comparat cu introducerea unei alte forme de pensionare. Iar la pensie, majoritatea oamenilor se opresc din muncă. Și atunci se naște întrebarea firească: în ce măsură ne putem asigura că un număr suficient de oameni va continua să muncească când vârsta de pensionare se stabilește odată cu data nașterii? Unele studii economice sugerează, de altfel, că nivelul fiscalizării necesar pentru finanțarea unei astfel de scheme ar deveni pur și simplu foarte ridicat, de nesuportat de populație. Iar Schneider amintește că, fără îndoială, cea mai importantă întrebare este „cum se va finanţa venitul de bază universal?”.

Pe de altă parte, profesorul londonez Guy Standing, co-președinte al Basic Income Earth Network, susține cu pasiune că introducerea venitului de bază universal va avea ca efect sporirea stării de sănătate a lumii și obținerea unei forțe de muncă „mai activă și mai fericită”. Potrivit unor susținători, VBU ar fi trambulina pe care, dacă lumea ar păși, ar reuși să iasă din mizerie și să scape de boli, de ignoranță și de lene. Potrivit expertului Guy Standing, VBU ar ajuta lumea să scape de „cei opt giganți” care sunt astăzi povară a omenirii: inegalitatea, insecuritatea, îndatorarea, stresul, sărăcia, amenințarea robotizării, crizele ecologice și – nu în ultimul rând – populismul. Un venit pe viață asigurat încă de la naștere, egal pentru orice născut, ar fi astfel soluția de a conduce lumea către o viață mai sănătoasă și mai lipsită de stres. În timp ce statele lumii caută să găsească căi de stopare a declinului economic și soluții anti-sărăcie, marii economiști se întrec să elaboreze teorii în jurul venitului universal garantat, iar companiile – mai ales cele din spațiul european – caută cu disperare angajați într-o din ce în ce mai restrânsă piață a muncii. Iar angajații caută cu asiduitate salariile cele mai mari. În România (precum și în alte state europene), de ceva vreme încoace piața muncii este o „piață a angajaților”: condițiile prevalente pentru realizarea unei înțelegeri de muncă sunt impuse de către angajați angajatorilor și nu invers. Capitalul uman este o resursă în scădere, iar firmele trebuie să satisfacă pretențiile angajaților, după ani mulți în care au beneficiat de angajați ieftini. Investitorii s-au bucurat trei decade la rând de plata în România a celor mai mici salarii europene, dar astăzi au loc corecții pe piață. Mediul de afaceri este forțat să alinieze din ce în ce mai mult la nivelul Uniunii Europene salariile plătite angajaților, iar aceștia sunt din ce în ce mai motivați să pretindă venituri mai mari.

Un factor de influență este Guvernul, care a plusat prin decizii administrative (necorelate cu productivitatea muncii) atât salariul minim pe economie, cât și salariile angajaților din sectorul bugetar, forțând astfel economia reală să țină pasul cu majorările operate de stat. Astăzi, peste jumătate dintre angajați au în plan să ceară o mărire salarială sau să își caute un nou loc de muncă până la finele acestui an, nivelul insuficient al veniturilor fiind principala nemulțumire a acestora, arată datele unui sondaj efectuat de platforma de recrutare online BestJobs. Șase din zece respondenți au declarat că vizează alt loc de muncă. Chiar dacă nu vor reuși să își găsească alt job, 55% dintre respondenți vor o mărire salarială de cel puțin 20%.

Nevoia angajaților români de a obține venituri sporite este firească, dacă ținem cont de sărăcia acută a majorității populației, de economia axată pe consum expusă riscului inflaționist și de nivelul salarial mult mai ridicat din celelalte țări europene. Problema este cum anume vor reuși angajații să obțină venituri mai mari pe termen lung. Pe termen scurt (an electoral), statul va susține majorările de venituri (salarii și pensii) deja operate și cele promise în viitor, pentru că se va împrumuta de la generațiile viitoare pentru a plăti generațiile curente. Dar mediul de afaceri nu are de unde să se împrumute și s-ar putea să nu poată să țină piept ritmului dat de stat. Dacă economia globală va intra în recesiune (sunt multe semnale în acest sens), banii vor deveni o resursă mai prețioasă și mai rară decât forța de muncă. Și atunci se va întoarce roata: pentru conservarea businessului, angajatorii vor forța fie salarii mai mici, fie un număr mai mic de angajați. Economia României nu pare pregătită nici pentru o variantă, nici pentru cealaltă. Iar venitul de bază universal – devenit o temă universală care stă la baza multor dezbateri despre viitorul model economic al umanității – cred eu că va deveni foarte curând și o temă de dezbatere românească. Se vor strecura posibile opțiuni: să mai creștem câte puțin venitul tuturor, de exemplu. Sau, dimpotrivă, lumea să provoace o amplă – generală, poate – revoluție socială. Ce urmează să alegem, oare: mai mult pentru toți sau mai mulți pentru tot?

Daniel Apostol



German
Citește articolul precedent:
JLL Bucharest City Report: 2019 va aduce pe piaţă peste 900.000 mp de noi spaţii moderne

Activitatea de dezvoltare imobiliară s-ar putea dubla în 2019 comparativ cu 2018, dacă toate proiectele programate pentru acest an vor...

Închide