Noua realitate

60222

Am ajuns, poate, la un punct în care actorii privați din societate, în general, și din economie, în special, trebuie să admită că statul modern român și-a atins limitele. La 100 de ani de la constituirea sa în frontierele actuale, gradul lui de organizare și nivelul de servicii publice pe care e capabil să îl presteze reprezintă apogeul – mai mult de atât nu poate.

Despre motivele acestei situații se poate discuta mult, dar în plan practic, această lamentare nu aduce nimic. Mai important este ce se poate face pornind de la această situație. Societatea cere statului o sumă de servicii, de exemplu siguranță și justiție, administrație, educație, transport public etc. Întrebarea este: ce poate face societatea de una singură? În unele domenii, mai nimic – la infrastructura de transport, de exemplu, unde situația e de-a dreptul catastrofală. Din motive neimportante în context, statul nu construiește mai nimic și lasă să se degradeze chiar și ceea ce a construit. Iar din păcate, actorii privați nu au cum să se ajute singuri – oricât de puternice financiar ar fi, nici măcar marile firme din industria auto nu-și pot construi o autostradă prin munte pe cont propriu. Sau un aeroport la Brașov.

Din alte privințe însă, sectorul privat are totuși mult mai multe opțiuni: companiile din România se plâng permanent că sistemul de educație organizat de stat nu livrează destui oameni tineri competenți. Dar acesta chiar este un domeniu în care spațiul de manevră al firmelor este considerabil. Nu e vorba de ceea ce face oricum pe plan intern fiecare bancă, fiecare firmă de asigurări, de servicii IT, de construcții, de traduceri, în materie de instruire sau formare continuă cu cei pe care i-a angajat deja. Ci este vorba de stabilirea în comun a unor criterii minime, pe care oricare din candidații la un job în sectorul respectiv să le atingă. FIC sau camerele de comerț bilaterale, în care sunt reprezentate marile companii internaționale, sau poate patronatele ar putea sigur stabili asemenea standarde.

Și pentru pregătirea propriu-zisă a oamenilor se pot imagina mai multe modele. Nimeni nu împiedică de pildă sectorul IT să înființeze o universitate privată de unde să-și recruteze viitorul personal. Dacă statul nu vrea să se bage, cu atât mai bine. O diplomă de la o entitate susținută de Microsoft, Dell, IBM, SAP, Oracle și alte asemenea nume va cântări probabil oricum mult mai mult decât una girată de un controversat minister al educației.

Peste tot în lume apar alternative mai flexibile la sistemul consacrat de studiu, cum ar fi cursurile online, gratuite sau cu costuri modice, oferite nu de anonimi, ci de universități serioase, în unele cazuri chiar de Yale sau Columbia University.

Și nu e vorba doar de nivelul universitar. Împreună, companiile pot concepe pachete educaționale suplimentare pe care să le ofere elevilor. Dacă firmele constată la interviurile de angajare că liceele produc analfabeți funcționali, poate ar fi bine ca patronatele să meargă în școli cu oferte speciale. Cine participă la asemenea cursuri suplimentare va avea un avantaj la angajare.

Cert este că societatea va trebui de acum să se descurce și singură. Iar dacă mai face și statul câte o șosea din când în când, cu atât mai bine. Dacă nu, nu.

de Alex Gröblacher

German
Citește articolul precedent:
Colaj Analiza
Bani contra stat de drept

Puține teme revin pe agenda europeană cu o asemenea încăpățânare precum o face ideea de a crea o dependență între...

Închide