Reîntoarcerea grânarului

(Foto: IgorStrukov/ depositphotos.com)

Pentru că le mergea mai rău în primii ani ai post-comunismului oamenii din România tânjeau după cel mai bun moment al țării lor: anii dintre cele două războaie mondiale, când, după Marea Unire, exista un sentiment de optimism, inclusiv în economie. În acea perioadă au fost puse și bazele mitului „grânarului Europei”. Dar el era exact ce spune cuvântul: o poveste care avea de-a face mai puțin cu realitatea și mai mult cu tămâierea de sine. De exemplu, saltul producției din 1919 nu s-a bazat pe îmbunătățirea performanțelor în sine, ci mai degrabă pe extinderea teritoriului național prin unire.

Dar există șanse mari ca România să transforme astăzi mitul în realitate. 2018 a fost probabil cel mai bun an pentru culturile de cereale din România, după cum arată datele furnizate de Ministerul Agriculturii, dar și de Eurostat. Cu o recoltă de cereale de peste 30 de milioane de tone (conform datelor Eurostat s-au înregistrat chiar în jur de 32 de milioane de tone), România s-a clasat pe locul trei în Uniunea Europeană, în spatele Franței și Germaniei, două țări cu o suprafață agricolă considerabil mai mare. La porumb boabe, România ocupă primul locul în Uniunea Europeană cu 19 milioane de tone, ceea ce înseamnă cu aproape 33% mai mult decât în 2017. România este, de asemenea, numărul unu european la floarea soarelui: recolta a urcat la 3,35 milioane de tone în 2018, o creștere de peste 15% față de 2017.

Iar în ceea ce privește producția de grâu, România se situează pe locul patru în UE cu aproximativ 10,3 milioane de tone. Aceasta corespunde unei ușoare creșteri, de aproape 2,4%, față de anul precedent.

În afară de cantitățile în sine, un aspect chiar mai important este creșterea productivității. Pe un hectar au fost recoltate în medie 4,8 tone de grâu, la floarea-soarelui au fost 2,9 tone.
La porumb boabe, fermele din România au înregistrat un randament mediu de 7,8 tone pe hectar.

De asemenea, 2018 a fost un an bun pentru producția de struguri. În comparație cu anul 2017, s-au produs 83.000 de tone – față de 2017, recolta a s-a majorat cu 74%. Productivitatea a fost de 9,4 tone la hectar. În cazul strugurilor de vin, producția a fost în 2018 cu 13,3% mai mare față de anul precedent și a ajuns la ușor peste 1,15 milioane de tone. Randamentul mediu pe hectar în 2018 a fost de peste 6,5 tone.

De altfel, Organizația Internațională a Viei și Vinului (OIV) a estimat că producția vinicolă a României a crescut cu 21%, la 5,2 milioane de hectolitri, după ce în 2017 țara a produs aproximativ 4,3 milioane de hectolitri de vin. Astfel, România depășește nivelul din 2013, când producția ajunsese la 5,11 milioane de hectolitri. În următorii trei ani, până în 2016, producția a scăzut apoi la nu mai mult de 3,7 milioane de hectolitri pe an.

În ultimii trei-patru ani, în special, atât cantitățile produse cât și productivitatea la hectar par să fi crescut în mod constant la multe culturi.

Din punctul de vedere al autorităților, această realizare nu este o coincidență, ci rezultatul unor evoluții favorabile pe termen lung în agricultura românească. Acestea includ concentrarea mai mare a terenurilor agricole din ultimii ani și contribuția fondurilor europene intrate în România de la aderarea țării la Uniunea Europeană în 2007. Iar faptul că statul a investit mai mult a ajutat agricultura să își depășească într-o mai mare măsură dependența de vremea din ce în ce mai imprevizibilă.

După căderea regimului comunist, România a optat pentru o abordare controversată în tranziția sectorului agricol spre o economie de piață. În loc să transforme cooperativele de producție agricolă în ferme și să le distribuie fermierilor acțiuni din întregul patrimoniu al noii companii, statul a dizolvat practic CAP-urile și a returnat țăranilor doar terenul – dar din motive de echitate socială greșit înțeleasă doar până la 10 hectare. Resursele vechilor cooperative – tractoare, utilaje agricole, stații de muls, grajduri etc. – au intrat în paragină; după ani de reprimare de către stat, țăranii și-au luat din nou ceea ce credeau că li se cuvine. Multe bunuri au fost distruse.

Deoarece nu mai aveau acces la echipamente moderne, fermierii săraci s-au văzut nevoiți să-și lucreze suprafețele mici cu mijloace dintre cele mai primitive. În cele din urmă, au dat în arendă sau au vândut terenurile, s-au mutat în oraș sau au emigrat. În consecință, potrivit statisticilor oficiale, doar între 2010 și 2016, numărul fermelor a scăzut cu peste 11%, până la 3,4 milioane (în pofida acestei evoluții, una din trei ferme ale UE se află în România).

Concentrarea intensă a suprafețelor mai mari în mâinile unor companii puternice a permis o productivitate mai ridicată și recolte mai bune – dar nici ea nu este lipsită de probleme și duce la o polarizare accentuată. Un raport al Transnational Institute, realizat pentru Parlamentul European, a criticat faptul că la o suprafață agricolă totală de peste 13 milioane de hectare în România, mai mult de cinci milioane de hectare au ajuns să fie deținute de companii străine. Investind puternic în mecanizare, aceste companii au creat totuși relativ puține locuri de muncă. Studiul a menționat, de asemenea, că începând cu 2013, cei mai mari 1,1% dintre beneficiarii din România au primit mai mult de 51% din plățile directe în cadrul politicii agricole comune.

Apropo de banii de la Uniunea Europeană: în ultimii doi ani, mai mult de 6,3 miliarde de euro au intrat din diferitele fonduri UE în agricultura românească. Deși acești bani au fost folosiți pentru a plăti subvenții directe agricultorilor, fondurile finanțează și multe alte proiecte care ajută sectorul agricol și zonele rurale în general.

De exemplu, la sfârșitul lui 2018, Ministerul Agriculturii arăta într-un bilanț că a lansat anul trecut 47 de proiecte de irigații și că a pregătit 1,2 milioane de hectare pentru irigare. Aproape 3.500 de stații de pompare și 1.028 km de șanțuri de apă au fost pregătite pentru a face față secetei. Mai nou se combate și grindina: în 2018 au fost puse în funcțiune 60 de stații de lansare de rachete antigrindină, acoperind o suprafață agricolă de 870.000 de hectare.

Dar chiar și în condițiile îmbunătățite din agricultură, nu pentru toate culturile recolta a fost mai bună decât în anul 2017. Cea mai mare scădere față de anul precedent – aproximativ 22% – a fost înregistrată la sfecla de zahăr, unde recolta a scăzut la doar 921.000 tone. Doar 2,4 milioane de tone de cartofi de toamnă au fost recoltate, o scădere de aproximativ 10% față de anul precedent. Producția de rapiță s-a diminuat, de asemenea, cu aproximativ 9%, până la aproximativ 1,5 milioane de tone. De asemenea, în 2018 s-a recoltat mai puțin orz – cantitatea a scăzut ușor, cu aproxi­mativ 1,5%.

Productivitatea totală este încă o problemă pentru sectorul agricol din România, cel puțin conform unor cifre mai vechi. Anul trecut, BNR a prezentat o comparație a României cu țări precum Polonia sau Ungaria, într-un raport care a echivalat cu un duș rece. Deși față de media Uniunii Europene, dar și de Polonia și Ungaria, productivitatea a crescut în ultimii ani, România rămâne în continuare în urmă față de cele două țări din regiune – cu excepția sectorului cerealelor. Imaginea agriculturii românești se caracterizează printr-o utilizare mai mare a forței de muncă: în 2016, ponderea costurilor cu forța de muncă în costurile totale a fost în România de două ori mai mare decât ponderea capitalului – invers comparativ cu UE și nici măcar ca în Ungaria și Polonia, unde cotele sunt distribuite relativ uniform. Această intensitate a utilizării forței de muncă duce la o productivitate orară mai redusă comparativ cu celelalte țări.

Studiul arată că diferențele de productivitate sunt cele mai ridicate în sectoarele legumelor, cărnii și laptelui, în timp ce, măcar la cereale și uleiuri, România este chiar mai productivă decât Polonia.

O posibilă explicație pentru această situație este, potrivit BNR, slaba capitalizare a companiilor românești din agricultură. Echiparea fermei medii cu tehnologie agricolă este departe de nivelul din Polonia sau Ungaria. Diferența este impresionantă în sectorul produselor lactate: în 2017, o fermă medie de produse lactate din România a avut doar 13% din capitalul mediu al unei ferme similare din Europa, în timp ce fermele din Polonia și Ungaria sunt chiar mai bine echipate decât cele medii din UE. Prin urmare, companiile mari de produse lactate au avut dificultăți în a-și acoperi necesarul de lapte de pe piața internă din România – în 2017, fermierii români din sectorul laptelui au furnizat doar un sfert din necesarul de materie primă al acestui sector din industria alimentară.

Mesajul din spatele acestor cifre este clar. Pentru a fi mai productive, fermele românești au nevoie de bani. Iar aceștia sunt disponibili în cantități considerabile numai de la Bruxelles. Acesta este motivul pentru care fermierii din regiunea ECE au adoptat la jumătatea lunii decembrie, la București, un document comun de poziție privind viitoarea politică agricolă a UE. Printre altele, ei solicită un buget mai mare pentru agricultură, subvenții uniforme în toate țările UE și abandonarea propunerii de plafonare a subvențiilor. Adică, în esență, mai mulți bani.

Alex Gröblacher



German
Citește articolul precedent:
Galați & Mangalia: Olandezii de la Damen angajează, școlarizează și dau burse

dr. Alex Todericiu Un interviu cu ing. Rino Brugge, director general al olandezilor de la Șantierul Naval Damen din Galați, despre...

Închide