Întrebată despre viitorul Pilonului II din sistemul de pensii, ministra Muncii a avut recent o reacție care spune multe despre cum se raportează politicienii români la sistemul de asigurări sociale: până la urmă, spunea Lia Olguța Vasilescu, Pilonul II e al statului, chiar dacă e administrat privat.
Numai că lucrurile nu stau deloc așa. Pilonul II, numit și cel al pensiei private obligatorii, e al asiguraților. Modul în care este administrat, de entități private sau de stat, nu are nimic de-a face cu relațiile de proprietate. În general, intrarea într-un sistem de asigurări creează o relație contractuală într-un grup de persoane, iar primele de asigurare sau contribuțiile intră într-un fond comun, din care se plătesc daune asiguraților sau se eliberează anumite sume la date convenite. Chiar și în cazul Pilonului I, cel al pensiilor publice, lucrurile stau la fel - doar că aici comunitatea asiguraților e mult mai mare. Nici banii din acest pilon nu sunt ai statului, el prestează doar rolul de colectare a banilor de la asigurați lucrători și de redistribuire a lor către asigurați pensionari.
Politicienii sunt însă doar o parte a ecuației. Și în mentalul colectiv, pensiile sunt ale statului, el hotărăște când să mai dea câte un procent-două, sau când să mai reducă ori să crească contribuția la asigurările de pensii. Asigurații - atât cei care plătesc cât și cei care primesc - par a fi mai degrabă obiecte ale sistemului, nu subiecți activi.
Această atitudine se observă la fel de bine în sistemul public al asigurărilor de sănătate. Casa Națională de Asigurări de Sănătate este un soi de Zeu suprem, care oferă din Olimpul său medicamente și tratamente compensate, inclusiv mult râvnitele decontări ale unor internări în străinătate. Sau nu oferă aceste lucruri - depinde de relații personale sau poate de dispoziția de moment a unor funcționari. Conducerea Casei este numită politic, iar în ultimii ani, zeci de persoane - inclusiv patru președinți - au fost acuzați că au trucat decontări sau licitații.
Diferența față de un autentic sistem de asigurări este eclatantă. De exemplu, Casele publice din Germania (AOK) sunt controlate de un Consiliu de Administrație, format din reprezentanți ai lucrătorilor și angajatorilor, adică ai celor care până la urmă plătesc contribuțiile, iar membrii sunt aleși într-un așa numit scrutin social. Similar stau lucrurile în Germania și cu Casa de Pensii - partenerii sociali sunt cei care iau hotărârile importante privind bugetul de pensii, al doilea buget public ca mărime după cel de stat.
Aceste diferențe sunt poate și unul din motivele pentru care ideea privind transferul obligațiilor de plată a contribuției la asigurările de sănătate și de pensie exclusiv în sarcina lucrătorilor s-a lovit în România doar de problema salariului net diminuat pe această cale. O asemenea reglementare ar fi însemnat într-un sistem normal înlăturarea unuia dintre partenerii sociali din sistemul decizional și ar fi fost întâmpinată cu obiecții majore.
În România, nici nu contează cine plătește contribuțiile, pentru că statul omnipotent este oricum cel care decide tot pentru asigurați.
de Alex Gröblacher
