Despre inflație, modele de creștere și drogul banilor împrumutați

Foto: dimdimich / depositphotos.com

Pe măsură ce economia se străduie să se redreseze după criza provocată de pandemie, cererea de materii prime, de produse și de servicii își revine și când cererea crește (necrescând însă în același ritm și oferta), cresc și prețurile. Câțiva antreprenori care construiesc de zeci de ani afaceri sănătoase și care creează locuri de muncă și contribuie activ la formarea PIB mi-au semnalat încă de la începutul anului riscul inflaționist căruia trebuie să-i facă față: cu lanțuri de aprovizionare (încă) perturbate, cu o lipsă a materiilor prime, cu o amenințătoare scumpire a țițeiului, gazelor naturale și energiei electrice, cu costuri logistice majorate și în plus cu o lipsă a forței de muncă care crește costul cu salariile proporțional cu viteza cu care firmele doresc să se repună pe picioare, oamenii se văd aduși în fața unor explozii generale ale prețurilor din întreaga lume.

Un antreprenor a câștigat prin licitație, în ianuarie, o lucrare de volum în sectorul construcții-instalații electrice, mizând pe o ofertă de prețuri la materiale de construcții și la cabluri electrice primită în luna în care a licitat. La două luni după licitație, prețul la cablurile de cupru era deja „aruncat în aer”, odată cu profitul respectivului antreprenor. Câteva alte săptămâni mai târziu, prețul de transport pe container atinge și el cote astronomice și dă peste cap planurile multor firme care, asemeni prietenului meu, depind de importurile de materii prime. Pe deasupra, capac la oala cu presiune a scumpirilor, prețul la țiței urcă la maximele ultimelor 7 ani și trage după sine prețurile din multe sectoare economice. INS semnala recent că prețurile producției industriale cresc cu două cifre în țară (12% în iunie 2021 față de iunie 2020), ca și în restul Uniunii Europene (10,3%). Costul imobilelor și locuințelor a crescut continuu în pandemie, iar în luna iulie a atins punctul maxim din ultimii 12 ani.

O „vizită” într-o piață sau într-un magazin alimentar cere semnificativ mai mulți bani pentru coșul familiei decât o făcea cu un an în urmă. O oprire la pompa de benzină îi dă spasme oricărui simplu cetățean, iar anunțatele scumpiri la gaze și energie electrică aruncă în incertitudine stabilitatea financiară a multor gospodării, dar și a unei bune părți din antreprenoriatul român. Metale comune sau metale rare, mase plastice și produse petrochimice, hârtie și materiale lemnoase, cereale și alimente de bază: totul se scumpește și se scumpește alert. Chiar ONU anunța că preţurile alimentelor la nivel global înregistrează cea mai mare viteză de creștere din ultima decadă.

Iar România nu face diferența. „Nu suntem singurii. Nu ne putem decupla de lume”, cum spunea guvernatorul BNR Mugur Isărescu la prezentarea Raportului asupra inflației, ediția august 2021. „Când ai inflația 5,4% în SUA și 3,1% în Germania – în acest context, prognozele noastre sunt rezonabile”. Banca Națională a României a majorat de la 4,1% la 5,6% estimarea de inflație la finele acestui an și de la 3% la 3,4% estimarea pentru anul viitor. Responsabile pentru creșterea inflației sunt prețurile din energie: scumpirea energiei electrice, a combustibililor și a gazelor naturale reprezintă aproape 3 puncte procentuale din inflația de 5,6%. Dar avansul inflației a fost determinat și de creșterea alertă a cererii pentru anumite bunuri și mărfuri la care oferta nu a putut răspunde în suficientă măsură pe termen scurt, dar și de perturbarea lanțurilor de aprovizionare și de presiunile demografice și din piața muncii.

Ținta de inflaţie stabilită inițial de banca centrală pentru anul în curs era de 2,5% plus sau minus un punct procentual. Și la nivelul Comisiei Europene, previziunile privind inflația din acest an și din anul următor au fost revizuite în sus. Inflația se poate dovedi mai mare decât cea prevăzută dacă constrângerile de aprovizionare sunt mai persistente și presiunile asupra prețurilor sunt transmise mai puternic prețurilor de consum. Iar dilema care îi macină pe economiști este dacă nu cumva devenim martorii unei noi paradigme: aceea în care – așa cum analiza CNN – economia globală se transformă în moduri ce aduc creșteri permanente de costuri, iar penuria de mărfuri, de produse și de servicii să nu fie doar o temporară caracteristică post-pandemie. E inflația rezonabilă pe moment și nu arată ea chiar frumos, dar nu suntem cumva în fața unei noi „ere a inflației”? Și nu cumva această „eră a inflației” este alimentată de un „drog” nou: injecțiile de lichiditate care apar ca urmare a împrumuturilor masive?

Anul trecut, COVID-19 a lovit planeta, lăsând în urmă un „nesfârșit val de necaz” și aruncând economia globală în „cea mai gravă recesiune din ultima sută de ani”. Mulți s-au grăbit să asemene criza economică provocată de pandemie cu criza în care a fost târâtă lumea în 2008. Însă cele două crize diferă fundamental, atât din punct de vedere al cauzelor lor, cât și din perspectiva modului de răspuns adoptat de guvernele lumii. În 2008 criza a fost endogenă sistemului financiar, fiind provocată de scăparea de sub control a creditelor neperformante și de colapsul unor spirale financiare. Criza economică pe care o traversăm în prezent este exogenă sistemului financiar: a venit din afara acestuia și a lovit economic mai ales în afara acestuia. Este consecința directă a măsurilor stricte adoptate de guvernele lumii pentru a stăvili răspândirea virusului: închiderea unor sectoare și activități economice, suspendarea unor importante canale de transport, înghețarea unor lanțuri de aprovizionare, măsuri restrictive de distanțare socială etc.

Recesiunea a pus într-o poziție financiară precară multe țări în curs de dezvoltare și multe piețe emergente. La capătul primului an pandemic, ministrul indonezian de finanțe Sri Mulyani Indrawati își exprima frustrarea că, dacă după criza financiară ce a urmat anului 2008, liderii G20 s-au reunit pentru a salva economia globală de la un colaps mai profund, astăzi ne confruntăm cu o lipsă de „guvernare globală” fără precedent. E drept că, cu Statele Unite și China prinse într-un conflict legat de comerț, de tehnologie 5G și de alte probleme geopolitice, „majoritatea sistemelor și proceselor multilaterale au fost amânate în numele suveranității naționale”. Și la fel de drept este că devine tot mai vizibilă adâncirea diferențelor dintre statele bogate și economiile emergente a căror îndatorare crește cu fiecare zi. Potrivit lui Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ceea ce a început ca o problemă de lichiditate s-a transformat curând într-o problemă de solvabilitate: multe țări pur și simplu nu au resurse pentru a rambursa datoriile restante.

Dar există câteva particularități ale crizei COVID-19 comparativ cu criza financiară globală din 2008, relevate de cel mai recent Raport de Stabilitate al Autorității de Supraveghere Financiară din România. O diferență semnificativă este soliditatea sistemului financiar la debutul crizei: la începutul anului 2020, sistemul financiar era robust, fiind capabil să facă față șocurilor, în timp ce în 2008 sistemul financiar era fragil, având probleme interne. În plus, noile reglementări care au urmat crizei din 2008 au întărit și mai mult sistemul financiar pentru a face față unor șocuri neașteptate. Unul dintre factorii care au amplificat criza din 2008 a fost reacția autorităților, care, inițial, nu au intervenit. Este datoria statului ca, în cazul unor șocuri de amploare, cu potențial sistemic, să intervină în sprijinul stabilității financiare și economice și pentru a împiedica falimentul unor instituții-cheie vulnerabile, protejându-și astfel contribuabilii. Nu același lucru se întâmplă în cazul unor crize limitate, generate de convulsii ale pieței, când autoritățile trebuie să lase tocmai forțele pieței să acționeze și să se reechilibreze, chiar și cu costul falimentării entităților ce au provocat criza. În 2008, autoritățile au ezitat să intervină de la început, înțelegând târziu că se află în fața unui șoc sistemic și nu în fața unei simple perturbări a unei piețe. Iar intervenția ulterioară s-a manifestat mai ales printr-o întărire a reglementării sectorului care a produs scânteia. Această incertitudine nu a existat în 2020, unde sursa și amploarea șocului nu au lăsat loc de îndoială în privința necesității luării de măsuri pentru a susține sistemul financiar și economia reală. Reacția autorităților a fost promptă și fără precedent prin magnitudine. Toate statele lumii au aplicat politici de salvare a economiei, punând la dispoziție masive injecții de lichiditate și aplicând semnificative relaxări ale cadrului fiscal. Uniunea Europeană a construit un mecanism prin care va injecta sute de miliarde de euro în redresarea economiei statelor membre. Mai mult, reformele destinate să îmbunătățească calitatea de cheltuire a fondurilor publice au devenit tot mai importante pe fondul scăderii, pretutindeni, a capacității fiscale.

Ca rezultat, deși scăderea PIB a fost la fel de pronunțată ca în întreaga criză din 2008 (multe economii înregistrând contracții de 10% comparativ cu maximele precedente), perioada de scădere a fost mult mai scurtă, majoritatea economiilor înregistrând reveniri substanțiale după doar un trimestru. Totodată, piața muncii a fost mult mai puțin afectată decât în 2008, ratele șomajului rămânând, în multe cazuri, la valori apropiate de minimele ultimului deceniu. După recesiunea din 2008, lumea a revenit la normal, cu un sistem financiar ceva mai controlat, cu un sistem de guvernare ceva mai atent la slăbiciunile piețelor și cu autorități dedicate stabilității financiare. Dar pandemia din 2020 a provocat o criză care naște la rândul ei schimbări radicale în funcționarea economiei globale, accelerarea digitalizării fiind doar una dintre acestea.

Dar „normalul” la care va reveni economia românească după pandemie nu va fi deloc „normalul” de dinaintea ei, mai ales pentru simplul fapt că în România se confruntă două modele de posibilă dezvoltare. Avem aici două paradigme de creștere economică: în primul caz – „bani din viitor”- economia crește în prezent pe baza amanetării viitorului. Altfel spus, nevoile de consum ale prezentului (achiziții de produse și servicii, salarii, cheltuieli sociale) se acoperă cu bani împrumutați și care vor fi returnați – împreună cu dobânzile aferente – de urmași. În al doilea caz – „bani pentru viitor”- economia face astăzi un efort serios de acumulare și de investiții de ale căror rezultate și profit se vor bucura copii noștri. Să trăim cheltuind azi banii pe care îi vor produce generațiile viitoare sau să trăim azi pentru a produce bunăstarea generațiilor viitoare?

Din păcate, România a rezolvat superficial dilema, scufundându-se de la sine în prima paradigmă de dezvoltare: ne împrumutăm masiv și ne împrumutăm cu o viteză mare mai ales ca să acoperim nevoile prezente și să împingem cât mai mult în viitor plata datoriilor curente. Pandemia COVID-19 care a provocat un puternic șoc economic anul trecut și care se resimte la fel de puternic și anul acesta a produs o povară financiară și mai mare, adâncind datoria publică. Iar mecanismele europene de redresare nu vor avea puterea să șteargă cu buretele modelul de supra-îndatorare și să provoace o sănătoasă dezvoltare economică. Statele membre mai sărace ale UE (și aici includ și România) sunt deja supra-îndatorate și nu se pot împrumuta mult mai mult, mai ales dacă ratele dobânzilor cresc. Chiar fostul vice-cancelar al Germaniei, Sigmar Gabriel, atrăgea atenția asupra faptului că fondul de recuperare al UE de 750 miliarde euro nu va fi suficient pentru a realiza „ceva apropiat de o convergență” între statele membre din sud și nord. Ba mai mult, susține fostul ministru federal, fondul nici măcar nu va fi suficient pentru a împiedica măcar adâncirea diferențelor dintre economiile comunitare.

Asemeni altor economii fragile și având acută nevoie de finanțare, și România își crește povara datoriei. Potrivit unor explicații oficiale, țara noastră a ajuns la cel mai ridicat nivel al datoriei publice din ultimii 30 de ani ca urmare a cheltuielilor mult peste încasări de anul trecut și din acest an, pe fondul șocului indus de pandemia COVID-19 (deficitul bugetar a atins anul trecut un nivel record de peste 9% din PIB). Datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor bănești ale statului (guvern, instituții publice, financiare, unități administrativ-teritoriale) la un moment dat, rezultate din împrumuturi interne și externe (în lei și în valută) contractate pe termen scurt, mediu și lung, precum și obligațiile statului către propria trezorerie în scopul acoperirii deficitului bugetar. Iar când deficitul public este mare (diferența între ceea ce încasează statul sub formă de venituri din taxe și impozite și ceea ce consumă), statul se împrumută mai ales pentru acoperirea acestei urgențe.

Astăzi, datoria publică a României se îndreaptă spre un nivel alarmant, cuprins între 50-55% din PIB. La această valoare a îndatorării statului, Guvernul are obligația să aplice de urgență un program de reducere a datoriei publice, iar aceasta înseamnă și măsuri de înghețare sau de tăiere a cheltuielilor salariale în sectorul public. În România, datoria publică crește pentru că nu avem capacitatea de a ne plăti creditele scadente și atunci rostogolim împrumuturile și „le umflăm”: facem împrumuturi noi ca să le achităm pe cele mai vechi. Iar când datoria publică crește, crește și costul la care ne mai putem împrumuta în continuare. Finanțarea datoriei publice a devenit din ce în ce mai anevoioasă, iar BNR arată că „pentru a putea menține accesul facil și mai ieftin la piața de finanțare externă este crucial ca România să se angajeze în reforme fiscale ce vor îmbunătăți predictibilitatea cadrului fiscal, vor ameliora capacitatea de colectare a veniturilor și vor ajusta cheltuielile bugetare în corelație cu evoluția veniturilor bugetare”. Altfel spus, e posibil să fim forțați să strângem serios cureaua.

O reformă serioasă a paradigmei de dezvoltare „bani din viitor” către „bani pentru viitor” și implicit o reformare și a poverii publice este însă greu de realizat peste noapte. Așa că, deocamdată, rămânem captivi modelului în care, cum spunea recent avocatul Gabriel Biriș, „ne drogăm (cu împrumuturi) și ne simțim bine!”

România are un drog nou care alimentează euforia statului și inflația din economie: banii din viitor. Dar cât, oare, ne vor ține drogul, euforia, economia?

Daniel Apostol

German
Citește articolul precedent:
România pentru a noua oară la EXPO REAL München

Începând de astăzi, pentru următoarele trei zile punctul central de întâlnire pentru industria imobiliara din întreaga lume va fi târgul...

Închide